Părţile principale ale unei cărţi

Părţile principale ale unei cărţi

Texte Non-ficţiune

Introducere

• Ştiind părţi ale unei cărţi vă ajută să găsiţi informaţii mai rapid şi mai eficient.
• Se va economisi timp şi efort în special atunci când vine vorba de scris bibliografia dumneavoastră.

Pagina de Titlu

·        Titlu

• Autor / Editor
• Editor
• În cazul în care a publicat

Copyright pagina

• Cine deţine dreptul la carte
• Când a fost publicat

Cuprins

• Liste de capitole şi numerele de pagină
• Ajută să cunoască ideile principale acoperit dintr-o privire

Organism sau Text

• . Acest lucru este scris capitolul secţiunile de capitol.

Glosar

• Dicţionar format
• Include nefamiliale sau cuvinte noi
• Enumerate în ordine alfabetică
• Sensuri de cuvinte importante

Index

• lista alfabetică a numelor şi idei
• Numerele paginilor sunt incluse

Bibliografie

• Listează toate referinţele folosite de autor în scris cartea.

                      Părţile principale ale unei cărţi
                                                    Manual

Pagina de Titlu

• Titlul cărţii
• Autor
• Editor
• În cazul în care cartea a fost publicată

Copyright Page

• Cine deţine dreptul de a tipări cartea
• În cazul în care cartea a fost publicată

Cuprins

• titluri de capitolul
• Pagina unde capitole începe

Vă spune ideile principale care vor fi acoperite

Corp de text

• Toate informaţiile scrise în fiecare capitol

Glosar

• listă alfabetică de cuvinte cheie (noi sau necunoscute)
• Ca un dicţionar
• Situat în partea din spate a cărţii

Index

• lista alfabetică a numelor specifice şi idei de găsit în cartea
• Pagini numere pentru fiecare listă

Bibliografie

• Lista cu toate trimiterile autorului folosit pentru a scrie cartea

Părţi ale unei cărţi

Părţi ale unei cărţi

     Ce este o carte?

Carte este de pagini, imagini şi cuvinte
 O carte este animale, oameni, şi păsări;
 O carte este poveşti de regine şi regi ;
Poezii, cântece şi - atât de multe lucruri!
Buclat intr-un colt unde pot ascunde;
Cu o carte pot călătorie departe şi-n lung si-n lat;
 Deşi este singurul ziar de la un capăt la altul,
O carte este un prieten foarte special.

Să exploreze părţi ale unei cărţi.

Cine sunt eu?

Ştiţi părţi ale unei cărţi?

Joaca Cine sunt eu şi o să vedeţi!

Răspundeţi la întrebări despre părţi ale unei cărţi.

Sugestie: lista de cuvinte are toate cuvintele de care veţi avea nevoie.

Eu deţin cartea împreună. Eu vă spun de asemenea titlul cărţii, editura autor, şi numărul de apel.

Eu vă spun în cazul în care veţi găsi cartea în bibliotecă.

Eu sunt persoana care a scris cartea.

Eu sunt persoana care a desenat imaginile pentru cartea.

Eu sunt compania care face carte.

Am proteja paginile din carte. Eu vă spun de asemenea titlul cărţii.

Eu sunt prima pagină a cărţii. Eu vă spun numele cartii, autorul şi ilustrator. Eu vă spun de asemenea care a publicat cartea.

Eu sunt numele cărţii.

Acoperi

Ilustrator

Autor

Editor

Titlu

Apel

Număr

Coloană vertebrală

Titlu

Pagina

Da!

L-aţi luat!

Oh, nu!

Încercaţi din nou!

Coloană vertebrală

Coloanei vertebrale de o carte pe care îl deţine împreună.. Pe coloanei vertebrale veţi găsi titlul cărţii, numele autorului, numărul de apel, şi numele de editura.

Titlu
Acesta este numele cărţii.

Autor
Acesta este numele persoanei care a scris cartea.

Numărul de cota
Acest număr va  spune în cazul în care cartea poate fi găsită în bibliotecă.

Publishing Company
Aceasta este compania care face cartea după ce a fost scrisă şi ilustrată.

Pagina de Titlu

Pagina de titlu este prima pagină din carte.

Aceasta vă spune titlul cărţii, care a scris-o (autorul) şi care a atras imagini (grafician). De asemenea, vă spune cine a publicat cartea.

Titlu
Acesta este numele cărţii.

Autor
Aceasta este persoana care a scris cartea.

Ilustrator
 Aceasta este persoana care a desenat ilustraţii sau imagini.

Compania de Publicitate
Aceasta este compania care face cartea după ce a fost scrisă şi ilustrată.

Acoperi

Capacul de carte protejează paginile sale.

De asemenea, vă spune titlul cărţii şi numele autorului.

Titlu
Acesta este numele cărţii.

Autor
Acesta este numele persoanei care a scris cartea.

Numărul de cota

Numărul de cota este un grup de numere si litere care va spune unde să găsiţi cartea în bibliotecă.

Acesta poate avea numere sau litere. Acesta poate avea chiar ambele numere şi litere.

Mare de locuri de muncă!

Tu chiar nu ştii părţi ale o carte!

Poate ar trebui să devină un bibliotecar când o să creşti!

INTRODUCEREA MANAGEMENTULUI CALITĂŢII TOTALE ÎN BIBLIOTECI

INTRODUCEREA MANAGEMENTULUI CALITĂŢII TOTALE ÎN BIBLIOTECI

Articol de Maria-Stela Constantinescu- Matiţa

Fundamentele teoretice ale mangementului calităţii au fost definite pe baza cercetărilor şi lucrărilor elaborate de pionierii mişcării pentru calitate, începând după anul 1950.

În prezent, managementul calitătăţii este un imperativ major al dezvoltării întreprinderilor. În acest sens, în anul 1988, s-a constituit Fundaţia Europeană pentru Managementul Calităţii- E.F.Q.M. prin participarea a 14 mari întreprinderi occidentale.

"Importanţa managementului calităţii totale rezultă cel puţin din următoarele considerente:

• În primul rând, pentru o firmă, a realiza şi menţine calitatea dorită de client, în condiţii de eficienţă, reprezintă o necesitate în afaceri. Realizarea acestui deziderat este condiţionată de utilizarea planificată şi eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare de care dispune.
• Pe de altă parte, clientul doreşte să aibă încredere în capacitatea întreprinderii sau a firmei de a-i furniza calitatea cerută şi de a menţine această calitate. Pentru câştigarea acestei încrederi, firma trebuie să fie în măsură să demonstreze că are implementat un sistem al calităţii eficient.
• În afara celor două aspecte menţionate, firma trebuie să ia în considerare, tot mai mult, cerinţele societăţii, concretizate în reglementări şi alte restricţii, care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii individului şi protecţia mediului înconjurător". ¹

Cei mai importanţi precursori ai managementului calităţii sunt consideraţi: W. Edward Deming, Joseph. M. Juran, Armand V. Feigenbaum, Kaoru Ishikawa şi Philip B. Crosby. W. A. Shewhart este considerat precursorul, dacă nu inventatorul mangementului calităţii totale. După cel de-al doilea război mondial, statisticianul american Edward J. Deming a încercat, însă fără succes, să-şi pună în aplicare principiile în S.U.A. Principiile lui au dat roade în Japonia, probabil datorită culturii şi modului de funcţionare a economiei japoneze în acel timp. Un alt motiv probabil este perioada dificilă de după război, pe care o traversa industria japoneză producătoare de bunuri de consum şi faptul că lucrătorii japonezi sunt extrem de concentraţi pe activitatea proprie. De asemenea, societatea japoneză este una extrem de monolitică. ²

"De la succesul lui Deming în economia japoneză, Statele Unite şi multe alte ţări au adoptat şi adaptat metodele calităţii totale. Managementul calităţii totale este folosit în toate sectoarele de activitate, aici fiind incluse şi toate categoriile de biblioteci (publice, academice şi specializate)". ³

Joseph M. Juran, profesor american de origine română, a publicat o lucrare intitulată Quality Control Handbook, care a devenit o lucrare de referinţă în organizarea controlului calităţii în întreprinderi, nu numai în Japonia, dar şi în o serie de ţări vest-europene.

Juran, asemenea lui Feigenbaum, consideră că rolul esenţial în asigurarea calităţii trebuie să-l aibă conducerea de vârf a firmei, căreia îi revine întreaga răspundere pentru iniţiativa şi implementarea proceselor de îmbunătăţire a calităţii.

Armand V. Feigenbaum este cunoscut în special pentru faptul că a introdus conceptul de "Total Quality Control"- ceea ce înseamnă coordonarea acţiunilor lucrătorilor, a maşinilor pentru atingerea acestui obiectiv. ⁴ El pune accentul pe următoarele trei aspecte pe care le consideră deosebit de importante în abordarea calităţii:

• "cerinţele consumatorului determină calitatea;
• toţi sunt răspunzători pentru calitate, începând cu conducerea de vârf a întreprinderii şi până la ultimul lucrător;
• toate compartimentele întreprinderii participă la realizarea calităţii". ⁵

Literatura de specialitate formulează mai multe definiţii ale managementului calităţii:

1. Juran defineşte managementul calităţii prin funcţiile acestuia în termenii "trilogiei calităţii". Conform lui, managementul calităţii cuprinde trei procese principale de management: planificarea calităţii, ţinerea sub control a calităţii şi îmbunătăţirea calităţii. ⁶
2. Conform lui Kélada, managementul calităţii reprezintă: "un ansamblu de activităţi având ca scop realizarea unor obiective, prin utilizarea optimă a resurselor. Acest ansamblu cuprinde activităţi de planificare, coordonare, organizare, control şi asigurarea calităţii". ⁷
3. Definiţia cea mai larg acceptată este, însă, în prezent, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica economică, cea prevăzută de standardul ISO 8402-1995 şi înlocuit cu ISO 9000-2000 conform căruia, managementul calităţii reprezintă ansamblul activităţilor generale de management, care determină politica în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţile şi le implementează în cadrul sistemului calităţii, prin mijloace cum ar fi: planificarea, ţinerea sub control, asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii. ⁸
4. Dicţionarul de economie spune că: "managementul calităţii totale este un ansamblu de principii şi metode, reunite într-o strategie globală, urmărind ca, prin implicarea tuturor funcţiunilor, compartimentelor şi angajaţilor din întreprindere, să se amelioreze eficienţa activităţilor în ansamblul său. Acest proces nu se limitează la produse sau tehnici şi tehnologii, ci se extinde la performanţele economice, sociale, comerciale şi tehnice sau strategice ale întreprinderii".⁹

Sistemul calităţii este definit ca reprezentând structura organizatorică, procedurile, procesele şi resursele necesare petru implementarea managementului calităţii. ¹⁰

"Luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate, putem pune în evidenţă următoarele orientări principale în definirea calităţii totale:

• calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul calităţii;
• calitatea totală este o filosofie;
• conceptul de calitate totală şi managementul total al calităţii, sunt echivalente;
• calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii, mijlocul pentru realizarea ei". ¹¹

Managementul calităţii totale are în componenţă mai mulţi factori:

• "accentul se pune pe calitate definit ca un sistem care conduce instituţia în totalitatea ei către obţinerea de rezultate calitativ superioare prin eforturi colective;
• un accent deosebit cade pe activitatea în echipă;
• un accent deosebit se pune pe examinarea metodelor şi proceselor prin care se prestează activităţile;
• consideră fenomenul schimbării drept o forţă cu efect pozitiv;
• acordă importanţă actului conducerii şi îl consideră drept parte componentă a procesului managerial". ¹²

"Cele 14 principii de bază ale managementului calităţii totale, cu adaptările făcute de Mackey & Mackey pentru activitatea de bibliotecă sunt:

1. Îmbunătăţirea unui produs sau serviciu trebuie să constituie un obiectiv permanent.
   Cea dintâi caracteristică a acestui prim principiu este că biblioteca trebuie să aibă, sau are, un document scris care să stipuleze scopul şi obiectivele sale, care abordează probleme de azi şi de mâine.
2. Deschiderea către idei noi.
   Cel mai important aspect al acestui punct este că întreaga organizaţie trebuie să aibă ca obiectiv realizarea calităţii.
3. Reducerea dependenţei faţă de controlul de ansamblu în vederea realizării calităţii.
   Bibliotecarii trebuie să sesizeze greşelile, iar apoi trebuie să remedieze procesul.
4. Renunţarea la practica de a selecta în funcţie de preţul scăzut; reducerea la minimum a costului.
   Acesta este un principiu mai greu de acceptat de multe instituţii, pentru că este un domeniu asupra căruia unele instituţii au foarte puţin control. De multe ori bibliotecile sunt nevoite să acţioneze după regulile învechite, conform cărora trebuie să selecteze produse sau servicii în funcţie de costurile acestora încadrându-se într-un anume barem impus.
5. Îmbunătăţirea constantă şi continuă a produselor şi serviciilor.
   Acest concept reuneşte o serie de întrebări care i-ar putea ajuta pe bibliotecari să presteze servicii de un nivel calitativ superior, precum de ex.: Cum s-au schimbat în ultimii ani necesităţile beneficiarilor serviciilor de bibliotecă? Cât sunt de bine pregătit profesional să răspund cerinţelor aflate într-o continuă schimbare? Cum pot îmbunătăţii produsele şi serviciile?
6. Instituirea pregătirii profesionale continue a salariaţilor.
   Aici punctul de plecare îl reprezintă înţelegerea culturii organizaţionale în cadrul căreia se desfăşoară pregătirea profesională. Angajaţii trebuie să înţeleagă cum se integrează postul lor în "imaginea de ansamblu" a întregului sistem al bibliotecii.
7. Adoptarea şi instituirea capacităţii de a conduce organizaţia.
   Liderul ştie să evalueze calitatea în cadrul unui proces, ştie să stimuleze angajaţii pentru a deveni cei mai buni în activitatea pe care o prestează, ceea ce determină componenta calitativă a procesului, ştie cum să testeze ideile noi şi când să le pună în practică împreună cu angajaţii.
8. Eliminarea fricii.
   Frica are efecte distructive, iar eliminarea ei este o responsabilitate ce revine conducerii.
9. Desfiinţarea barierelor dintre categoriile de angajaţi.
   Cauzele existenţei barierelor sunt: competiţia, lipsa de comunicare, lipsa de constanţă în urmărirea îndeplinirii obiectivelor, lipsa înţelegerii rolului fiecărui serviciu în cadrul organizaţiei, cât şi diferenţele de opinie în stabilirea priorităţilor. Desfiinţarea barierelor se înfăptuieşte prin: stimularea fiecărui serviciu din organizaţie în vederea îndeplinirii sarcinilor, subordonarea intereselor personale intereselor de grup.
10. Eliminarea lozincilor.
11. Eliminarea datelor statistice pentru personal şi eliminarea obiectivelor numerice pentru cadrele de conducere.
    Datele statistice nu reprezintă calitatea. Accentul trebuie pus pe calitate nu pe cantitate, prin examinarea modalităţii în care se prestează un serviciu.
12. Înlăturarea cauzelor ce conduc la pierderea mândriei în activitatea prestată.
    Angajaţii trebuie să cunoască ce sarcini şi ce responsabilităţi le revin. Acest lucru se face prin explicarea, la angajare, a descrierii postului respectiv luând în calcul faptul că toţi angajaţii trebuie implicaţi în misiunea pe care o are instituţia, şi toţi sunt răspunzători de calitatea muncii prestate.
13. Încurajarea educaţiei şi a autoperfecţionării pentru tot personalul.
    În cadrul acestui obiectiv trebuie pregătit întregul personal în vederea înţelegerii principiilor legate de calitate, ceea ce este o activitate permanentă. Angajaţii trebuie să fie pregătiţi pentru a presta la un moment dat o activitate de un nivel superior. Acest lucru este o modalitate de ai recompensa pe cei cu rezultate pozitive, o modalitate de promovare şi de prevenire a fenomenului de plictiseală generat de executarea aceloraşi activităţi pe o perioadă prea îndelungată.
14. Luarea de măsuri pentru traducerea în viaţă a schimbării.
    Acest principiu implică acţiune pentru a obţine salturi calitative. Calitatea derivă din înţelegerea de către fiecare individ angajat într-o instituţie că trebuie să adopte şi să pună în aplicare filosofia axată pe continua îmbunătăţire a calităţii, lucru valabil la nivelul întregii instituţii. Când apare acest fenomen, putem să spunem că s-a creat o cultură.

Şefii sunt răspunzători de punerea în practică a acestor 14 principii, şi astfel bibliotecile îşi pot crea o cultură în care calitatea fiecărui serviciu prestat este o preocupare permanentă şi se îmbunătăţeşte continuu". ¹³

Managementul calităţii serveşte schimbărilor radicale, ca un instrument ce oferă oportunitatea de a găsi noi posibilităţi organizatorice şi administrative. De exemplu, putem vorbi aici de impactul noilor tehnologii, care oferă schimbări fundamentale în posibilităţile de explorare a diferitelor domenii, şi generează modele noi în maniera în care oamenii învaţă, gândesc, cercetează, comunică, interacţionează şi trăiesc. Asta se numeşte schimbare, o schimbare cu impact deosebit şi asupra bibliotecilor. Putem deci vorbi de bibliotecile viitorului în a căror activitate sunt implicaţi bibliotecarii viitorului. Managementul calităţii totale îşi pune astfel amprenta nu numai asupra spaţiului bibliotecii, ci şi asupra resurselor sale, dintre care cea mai importantă este cea umană. Fără implicarea constructivă a personalului specialist în ştiinţele informării nu vom putea realiza adevăratele salturi în direcţia calităţii.

Un alt element fundamental pentru îmbunătăţirea calităţii o reprezintă pregătirea profesională a angajaţilor într-un cadru organizat, pentru ca apoi pe baza cunoştinţelor acumulate aceştia să poată satisface nevoile de informare ale utilizatorilor. La înfăptuirea acestui deziderat trebuie să participle fiecare angajat în parte, pentru că munca fiecăruia îşi are propria sa importanţă.

Biblioteca se poate transforma astfel într-un sistem informaţional deschis, eficient şi flexibil, care poate să răspundă cu succes cerinţelor reorientate şi într-o permanentă schimbare ale utilizatorilor.

Directorii care optează pentru managementul calităţii totale, sunt cei care cred că aceasta reprezintă metoda de conducere în bibliotecile moderne. Conform acestui stil de conducere se pot examina modalităţile în care instituţia prestează servicii, se pot depista procesele redundante şi se pot economisi bani şi efort uman. De asemenea, impunând managementul calităţii totale se pot scoate la iveală operaţiuni învechite, care se pot realiza astăzi într-un stil modern. Impunând acest tip de management, vom obţine satisfacţii mari prin lucrul în echipă, care conduce apoi la satisfacţii la nivelul salariaţilor, beneficiarilor şi a instituţiei. Deci, cele de mai sus reflectă avantajele aplicării managementului calităţii totale.

În bibliotecă, implementarea managementului calităţii totale se poate face prin:

• formarea unei echipe;
• depistarea aspectelor critice;
• implicarea utilizatorilor pentru a obţine colaborarea lor;
• definirea calităţii şi identificarea punctelor slabe legate de aspectele critice.

Atât instituţia cât şi echipa trebuie să fie decisă să asigure îmbunătăţirea calităţii şi să manifeste răbdare.

Pentru a putea aplica managementul calităţii totale trebuie cunoscută viziunea politicii europene a calităţii, conform căreia calitatea este direct legată de produse şi servicii. Deci acestea sunt elementele cheie pe care trebuie "marşat".

Valorile asociate calităţii sunt: încheierea de parteneriate, ceea ce stimulează calitatea, preferinţa pentru excelenţă, leadership şi management, realizarea unor proiecte comune, aprecierea profesionalismului, instruire şi perfecţionare profesională continuă, focalizarea asupra clientului, consumatorului şi satisfacerea nevoilor şi necesităţilor acestuia, implicarea tuturor membrilor organizaţiei - la toate nivelele - pentru obţinerea standardelor de calitate, îmbunătăţirea continuă, reducerea "deşeurilor şi rebuturilor", management activ prin acţiuni şi exemple.

Alte posibilităţi de manifestare a managementului calităţii totale se rezumă şi la următoarele:

• depăşirea aşteptărilor clientului;
• îmbunătăţirea calităţii serviciilor;
• reducerea stresului şi generarea unui climat plăcut;
• evaluarea clienţilor şi a problemelor cu care ei se confruntă;
• schimbarea stilului de lucru al managerilor;
• adoptarea unei politici comune de personal;
• îmbunătăţirea comunicării, pentru că o comunicare necorespunzătoare deţine primul loc în seria nemulţumirilor majorităţii angajaţilor; ¹⁴
• îmbunătăţirea evaluărilor;
• împuternicirea salariaţilor;
• oferirea condiţiilor de muncă mai bune şi facilităţi;
• instruirea personalului;
• ajutarea angajaţilor pentru a-şi construi o carieră;
• introducerea unui plan de activitate, ce implică un plan al calităţii şi un plan de susţinere al personalului;
• stabilirea unor proiecte corecte şi organizarea;
• stabilirea obiectivelor, ţintelor şi responsabilităţilor.

Aşteptările în urma introducerii managementului calităţii totale vor apărea în timp, dar rezultatele pot fi deosebite, şi de aceea merită să fie investite multă muncă, perseverenţă şi răbdarea necesară.

Importanţa dezvoltării sistemice a bibliotecilor, ca organizaţii competente şi eficiente, nu a fost niciodată aşa de actuală ca acum. În continuare, este nevoie de crearea unor noi structuri şi a unor noi procese de interacţiune a personalului, care să reflecte adevărurile unei lumi aflate într-o permanentă tranziţie şi într-o modificare continuă. Se resimte nevoia dezvoltării în biblioteci, atât la nivel individual, cât şi la cel instituţional, a unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de schimbare.

BIBLIOGRAFIE

1. DOBROTĂ, Niţă (coord.), Dicţionar de economie. Bucureşti : Edit. Economică, 1999.
2. HINESCU, Arcadie; TODORAN, Radu Matei; FIŢ, Tito, Managementul total al calităţii (TQM). Ed. a 2-a revizuită şi adaugită. Cluj-Napoca : Edit. Risoprint, 2008.
3. OLARU, Marieta, Managementul calităţii. Ed. a 2-a revizuită şi adăugită. Bucureşti : Ed. Economică, 1999.
4. OWENS, Irene, Managementul calităţii totale, factor al schimbării: strategii pentru secolul XXI. În : ANGHELESCU, Hermina G. B. (edit.) ; KIRÁLY, István (edit.), Management pentru viitor. Biblioteci şi arhive. Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană, 2000.
5. SADGROVE, Kit, Managementul calităţii totale în acţiune. Bucureşti : Rentrop $ Straton, 1999. (Secretele managerului)

---

¹ Arcadie Hinescu; Radu Matei Todoran ; Tito Fiţ, Managementul total al calităţii (TQM). Cluj-Napoca: Ed. Risoprint, 2008, p. 26.
² Irene Owens, Managementul calităţii totale, factor al schimbării: strategii pentru secolul XXI. În : Hermina G. B. Anghelescu, edit. ; István Király, edit. Management pentru viitor. Biblioteci şi arhive. Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 49.
³ Ibidem.
⁴ Arcadie Hinescu ; Radu Matei Todoran ; Tito Fiţ, op. cit., p. 29.
⁵ Ibidem, p. 30.
⁶ Ibidem, p. 35.
⁷ Ibidem, p. 36.
⁸ Ibidem, p. 37.
⁹ Nită Dobrotă, coord. Dicţionar de economie. Bucureşt i: Edit. Economică, 1999, p. 285-286.
¹⁰ Arcadie Hinescu ; Gheorghe Oneţiu, op. cit., p. 35.
¹¹ Marieta Olaru, op. Cit., p. 122.
¹² Irene Owens, op. cit., p. 50.
¹³ Ibidem, p. 50-54.
¹⁴ Kit Sadgrove. Managementul calităţii totale. Bucureşti: Rentrop § Straton, 1999, p. 55.

Planificarea şi organizarea serviciilor de bibliotecă

Planificarea şi organizarea serviciilor de bibliotecă

 

Organizarea procesuală[1]

Organizarea procesuală constă în stabilirea principalelor procese de muncă necesare realizării sistemului de obiective ale firmei. Principalele procese de muncă ce se desfăşoară într-o organizaţie sunt: funcţiunile, activităţile, atribuţiile si sarcinile.

Funcţiunea reprezintă ansamblul proceselor de muncă omogene, asemănătoare sau complementare, care contribuie la realizarea obiectivelor derivate de gradul I. În general într-o organizaţie există cinci funcţiuni principale: cercetare-dezvoltare, comercială, producţie-servicii, financiar-contabilă si personal.

Funcţiunea se divide în activităţi. Activitatea desemnează ansamblul proceselor omogene sau înrudite care participă la realizarea obiectivelor de gradul II. De exemplu, funcţia comercială cuprinde trei activităţi: marketing, aprovizionare si vânzare.

Activităţile la rândul lor se divid în atribuţii, care reprezintă procese de muncă ce concură la realizarea obiectivelor specifice. Spre exemplu în cadrul marketingului deosebim atribuţii de prospectare a pieţei, reclamă si publicitate.

Atribuţiile se divid în sarcini, care sunt procese de muncă complexe sau simple ce contribuie la realizarea obiectivelor individuale si de regulă se atribuie unei singure persoane

Procesul de muncă este acea latură a procesului de producţie care reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei materiale sau îndeplinirea unei funcţii, în sfera neproductivă[2].

Procesul de producţie se compune din diferite operaţii care pot fi grupate în: operaţii tehnologice, operaţii de control si operaţii de transport.

Operaţia de muncă este acea parte a procesului de muncă de a cărui efectuare răspunde un executant, pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje si unelte de muncă, acţionând asupra unor anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii, în cadrul aceleiaşi tehnologii[3].

Definiţia este valabilă si pentru operaţia de muncă din bibliotecă, considerând mijloacele de muncă echipamentele de calcul iar obiectul muncii documentul sau informaţia (poate „materia primă" cea mai importantă în prezent).

Elementele principale ale procesului de muncă sunt: subiectul (omul), mijloacele de muncă, obiectele muncii si scopul.

În cazul unei biblioteci procesul de muncă include următoarele elemente:

- bibliotecarul, redactorul, celelalte specializări specifice;

- documentele, informaţia;

- echipamente de calcul (calculatoare), mobilier de bibliotecă;

- mediul (ambianta fizică si socială în care se desfăşoară activitatea);

- relaţia bibliotecar - cititor;

- scopul procesului de muncă (satisfacerea cerinţelor informaţionale ale utilizatorilor).

Aceste elemente precum si relaţiile dintre ele sunt reprezentate în figura 2.

    2. Relaţiile dintre elementele procesului de muncă

Principalele procese de muncă din bibliotecă, urmărind fluxul de prelucrare a documentului de la intrarea în bibliotecă până ajunge în mâinile cititorului, sunt: dezvoltarea colecţiilor, evidenta, prelucrarea (catalogare, clasificare, indexare), organizarea colecţiilor si comunicarea documentelor.

Relaţiile dintre ele sunt prezentate în figura 3.


      3. Principalele procese de muncă din bibliotecă

Dezvoltarea colecţiilor

Dezvoltarea colecţiilor reprezintă prima etapă a circuitului pe care un document îl parcurge într-o bibliotecă.

Într-o definiţie foarte scurtă dezvoltarea colecţiilor este un proces de creştere a colecţiilor prin cumpărare, donaţie sau schimb[4]. Această activitate are la bază câteva principii formulate, în urmă cu 20 de ani, de bibliologul român Corneliu Dima-Drăgan în această formă:

1. Completarea colecţiilor (sintagmă înlocuită în prezent cu dezvoltarea colecţiilor) este determinată de profilul bibliotecii si de sarcinile acesteia în anumite condiţii istorice.

2. Completarea este un proces de creştere si de actualizare a fondurilor.

3. Completarea este o activitate permanentă si coordonată raportată la: fondul existent, dinamica producţiei editoriale, infrastructura bibliologică, cerinţele cititorilor, alocaţiile bugetare.

4. În acţiunea de completare a colecţiilor, relaţia între exhaustivitate si selectivitate este determinată de obligaţia oricărei biblioteci de a satisface, în mod corespunzător, cerinţele tuturor categoriilor de cititori.

5. Volumul si rata completării trebuie coroborate în permanentă si în perspectivă cu posibilităţile de stocare, de prelucrare si de valorificare a documentelor[5].

Având la bază principiile enumerate, procesul de dezvoltare se realizează pe mai multe căi (modalităţi): cumpărare (achiziţie), donaţie, transfer, schimb interbibliotecar, efectul legii depozitului legal.

Metodologia dezvoltării colecţiilor cuprinde mai multe etape. Etapa preliminară este reprezentată de informarea bibliografică asupra producţiei editoriale. Această informare poate fi: prospectivă, curentă si retrospectivă. Ea se bazează în general pe consultarea unor documente elaborate de furnizori sau de structuri specializate: planuri sau prospecte editoriale, cataloage editoriale, bibliografii.

A doua etapă a procesului de dezvoltare a colecţiilor o reprezintă selecţia, activitate complexă ce cuprinde alegerea, în urma unei informări bibliografice complete, a documentelor care se pretează cel mai bine profilului bibliotecii si cerinţelor utilizatorilor. Deşi procesul are la bază mai multe criterii de selecţie (tematica lucrării, nivelul, colecţia, editura, autorul, prezentarea grafică, preţul), există un mare grad de subiectivism pentru că de cele mai multe ori determinante sunt experienţa si cunoştinţele celor implicaţi în acest proces.

Urmează comanda documentelor prin transmiterea fiselor de comandă furnizorilor (edituri, tipografii, structuri specializate).

Procesul se încheie cu primirea documentelor.

Evident că această activitate este mult mai complexă, dar cursul nu si-a propus descrierea principalelor procese din bibliotecă din motivele menţionate.

Strategia dezvoltării colecţiilor si în special cea a achiziţiei cunoaşte în prezent mutaţii relevante în cel puţin două segmente: sursele si modalităţile de achiziţie si structurarea colecţiilor.

Referitor la prima problemă, în fata bibliotecarului se pun noi exigente cum ar fi: cunoştinţe economice si financiare, cunoaşterea pieţei de carte (marketingul de bibliotecă), abilitate, tact, corectitudine în stabilirea relaţiilor cu partenerii de afaceri, cu furnizorii de documente. Trebuie remarcată, de asemenea, lipsa surselor de informare asupra producţiei editoriale româneşti. Aceasta ar trebui compensată prin participări la târguri de carte si expoziţii, lansări de carte.

În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă - structurarea colecţiilor - apar mutaţii importante din cel puţin două motive: apariţia unor noi domenii în ştiinţă si cultură (management, marketing, parapsihologie, inginerie economică, bioinginerie, literatura informatică) si apariţia purtătorilor de informaţii ne-tradiţionali (memoriile calculatoarelor, dischetele, CD-ROM-uri) care vor forma biblioteca viitorului, adică o mare bază de date în care informaţia va fi accesibilă oricărei persoane conectate la o reţea, din orice colt al lumii.

Cea mai gravă problemă cu care se confruntă biblioteconomia românească rămâne lipsa banilor, o problemă generală de altfel. Din păcate alocaţiile bugetare au scăzut permanent după 1990, ele nemaifiind în concordantă cu explozia informaţională.

Din această cauză se impune căutarea unor surse complementare cum ar fi: plata informaţiei (taxe), servicii pentru utilizatori, realizarea de publicaţii proprii.

Alte soluţii ar mai putea fi: reducerea cheltuielilor, procesul de selecţie să opereze cu mai multă exigentă, utilizarea altor căi de achiziţie (schimbul interbibliotecar, donaţia), sponsorizări, obţinerea de rabaturi pentru documente din partea producătorilor, acestea putând ajunge până la 50%.

Evidenta publicaţiilor

Cea de-a doua etapă a circuitului cărţii în bibliotecă o reprezintă evidenta publicaţiilor, proces ce desemnează totalitatea operaţiilor de consemnare a datelor cantitative si valorice, globale si individuale, referitoare la mărimea, componenta si dinamica colecţiilor de documente.
Evidenta publicaţiilor urmăreşte identificarea si gestionarea corectă a documentelor. Acest proces se impune a fi realizat în conformitate cu reglementările pe plan naţional si trebuie să răspundă la cel puţin două cerinţe: claritate si exactitate.

Sistemul unic de evidentă, introdus în bibliotecile din tara noastră prin HCM nr. 1542/1951 si aplicat pe baza unor „Instrucţiuni pentru păstrarea, securitatea si igiena fondurilor bibliotecii" din 1955, a înfăptuit o corelare biblioteconomică a evidentei individuale, reprezentată în mod tradiţional de registrul inventar, cu o nouă formulă de evidentă primară si globală, consemnată în registrul de mişcare a fondurilor (RMF).

O dată cu automatizarea bibliotecilor tendinţa este de a elimina aceste documente de evidentă si de a înregistra publicaţiile în memoriile calculatoarelor.

Datorită naturii speciale a publicaţiilor seriale, acestea necesită pe lângă evidenta individuală si globală aplicată tuturor categoriilor de documente, si două forme specifice de evidentă: evidenta preliminară si evidenta anuală.

Prelucrarea documentelor

Prelucrarea cuprinde ansamblul operaţiilor materiale si intelectuale care sunt efectuate din momentul intrării documentului în bibliotecă până la punerea acestuia la dispoziţia cititorului. Cele mai importante operaţii sunt catalogarea, clasificarea si indexarea, dar procesul este mult mai complex, acesta poate să cuprindă operaţii precum: stampilarea, echiparea, legarea.

Operaţiile cuprinse în circuitul documentelor sunt realizate de categorii diferite de personal, în săli diferite, în funcţie de caracterul muncii: fizică sau intelectuală.

Reflectarea colecţiilor cuprinde de fapt procesul de catalogare. Catalogul, indiferent de forma de redactare, reprezintă principala modalitate de reflectare a colecţiilor constituite, păstrate, dezvoltate si organizate în biblioteci. „Fără catalog, biblioteca pare un castel fără ferestre, o carte fără cuprins" spune bibliologul român Corneliu Dima - Drăgan.

Organizarea colecţiilor

După evidentă urmează organizarea colecţiilor, proces ce implică două activităţi: cotarea publicaţiilor si aşezarea la raft. Operaţia de cotare se realizează cu scopul de a stabili pentru fiecare document locul pe care acesta urmează să-l ocupe în depozit sau în rafturile cu acces direct. Fixarea locului documentului într-o colecţie se realizează prin cota topografică - acea formulă unică si nereperabilă prin care se indică locul unde va fi aşezat documentul în vederea conservării, regăsirii si circulaţiei.

Atribuirea cotei si forma de prezentare sunt condiţionate de sistemul de aşezare adoptat de bibliotecă. Sistemele de aşezare se împart în două categorii: sisteme formale si sisteme logice. Din prima categorie fac parte: aşezarea fixă (după numărul de inventar, alfabetică, cronologică, după locul de apariţie, după limbă) si aşezarea pe formate (sistemul cel mai utilizat astăzi la noi în tară pentru aşezarea în depozit). Cea de-a doua categorie cuprinde: aşezarea sistematico-cronologică si aşezarea sistematico-alfabetică (sistemul cel mai folosit în condiţiile accesului direct la documente).

Comunicarea documentelor

Comunicarea documentelor sau circulaţia acestora reprezintă scopul final al oricărei biblioteci. Acesta este un proces de punere a unui document la dispoziţia utilizatorului în acces direct sau indirect, pentru lectură în sală sau pentru împrumut. Procesul de comunicare a documentelor pune în relaţie directă bibliotecarul si cititorul.

În activitatea oricărei biblioteci punctul iniţial si final este cititorul. Se porneşte de la cititor, de la interesele si de la necesităţile lui de lectură pentru a ajunge din nou la el - acelaşi si totuşi altul, cu un orizont mai bogat de cunoaştere, cu un anumit nivel de cultură, cu un gust format pentru o lectură de valoare.
Este firesc, deci, ca bibliotecarul, în mod sistematic, să îşi propună să „descopere" cititorul si să cunoască cerinţele de carte ale acestuia.

Prin studierea procesului de muncă se pot descoperi căi de creştere a productivităţii muncii, se pot reduce eforturile fizice si intelectuale si se elimină sau se diminuează suprasolicitarea.

---

[1] Ibid., p. 281.

[2] Standardul de stat. Organizarea si normarea muncii, nr. 6909-75.

[3] BURLOIU, Petre. Managementul resuselor umane. Bucuresti: Lumina Lex, 1997, p. 745.

[4]REGNEALă, M. Vocabular de biblioteconomie si stiinta informării. Vol. 1. Bucuresti: BCU, 1995, p. 91.

[5] DIMA-DRăGAN, C. Bibliologie generală. Fas. 1. Bucuresti: Tipografia Universitătii, 1976, p. 31

Instrumente de lucru pentru regăsirea informaţiei

Instrumente de lucru pentru regăsirea informaţiei

TEHNOLOGII INFORMATIONALE ÎN CERCETAREA STIINTIFICA

CUPRINS

1. Procesul de prelucrare a documentelor - Indexarea

2. Indexarea folosind Clasificarea zecimala universala (CZU)

3. Structura CZU

                 1. Procesul de prelucrare a documentelor - Indexarea

Prelucrarea documentelor se face de către specialişti

bibliotecari cu scopul realizării cataloagelor de date sub

forma traditionala si/sau electronică – instrumente de

baza in regăsirea informaţiei de către utilizatori.

Etape:

1. Catalogare

2. Indexare

CATALOGAREA

- Este procesul de descriere a datelor bibliografice ale documentului (autor, titlu, ediţie, editura, serie, ISBN, etc.) cu scopul înregistrării si regăsirii lui.

- Se face pe baza normelor internaţionale ISBD (Internaţional Standard Bibliographic Description), adecvat tipului documentului analizat (monografie curenta, monografie veche, publicaţii de muzica tipărite, material audio-vizual, publicaţii seriale, stasuri, brevete de invenţii, resurse electronice, etc.)

- Permite utilizatorului accesul la document pe baza datelor bibliografice

                   INDEXAREA

- Este procesul de descriere a conţinutului unui document

- Permite utilizatorului accesul la document pe baza subiectului (conţinutului)

- Instrumentele de lucru pentru indexare sunt limbajele documentare

Limbaje utilizate in INDEXARE

• Limbaje sistematice, clasificatorii : folosite pentru a

reprezenta conţinutul documentului într-o maniera

sintetica (Ex. Clasificarea CZU)

• Limbaje analitice sau de indexare : folosite cu scopul de

a reprezenta conţinutul documentului si al cererilor de

căutare într-o maniera analitica

                2. INDEXAREA folosind limbajul sistematic CZU (Clasificarea Zecimala Universala)

- este limbajul documentar folosit pentru clasificarea resurselor informaţionale utilizând simboluri alfanumerice

Istoric CZU

• Sfârşitul sec.XIX : iniţiatori - Paul Otlet, Henri La Fontaine

• 1908 : aplicat in România, pentru periodicele de la Biblioteca Academiei, si din 1915, extins si pentru cărţi.

Caracteristici ale limbajului CZU

Foloseşte clasificarea - organizează obiectele si fenomenele cu proprietati comune în clase

Caracter general - include toate domeniile cunoaşterii

Caracter universal - este o schema de clasificare adecvata oriunde în lume CZU este o clasificare zecimala deoarece se bazează pe împărţirea convenţionala a cunoaşterii umane în zece mari clase (0, 1, ..., 9) care, la rândul lor sunt divizate până la gradul dorit, creând astfel

posibilitatea extragerii particularului din general.

CZU este o clasificare aspectuala în care un fenomen îşi poate găsi locul în mai multe clase.

De exemplu, pentru conceptul de “cărbunele” se asociază diferiţi indici CZU, in funcţie de aspectul sub care poate fi tratat :

552.574 aspect petrografic

553.94 aspect de geologie economica

622.23 aspect minier

622.411.52 aspect de praf de mina

624.131.27 aspect de mecanica solului

631.878 aspect de îngrasamânt agricol

CZU este o clasificare ierarhica ceea ce înseamnă ca fiecare subdiviziune poate fi subdivizata mai departe.

Exemplul 1

373 Învatamânt de cultura generala

373.3 Învatamânt primar (elementar)

373.5 Învatamânt secundar (intermediar)

373.51 Organizarea învatamântului secundar

Exemplul 2

821.111-1 Poezie engleza. Poezii. Versuri

821.111-2 Dramaturgie engleza. Piese de teatru

821.111-3 Proza engleza. Proza narativa

821.111-4 Literatura engleza. Eseuri

821.111-5 Literatura engleza. Discursuri

821.111-6 Literatura engleza. Corespondenta

821.111-7 Satira în proza engleza. Umor, epigrame,

parodii

CZU - este un limbaj artificial de clasificare cu ajutorul căruia sunt eliminate multe din ambiguităţile  limbajului natural.

- Fiecare indice reprezintă un concept definit cu claritate si nu un cuvânt sau o expresie,

pentru care înţelesurile pot varia în funcţie de context.

Exemplu :

342.5 Drept (putere de stat)

621.3.016.2 Electrotehnica

621.1.018.7Constr. de maşini

511.132 Matematica Putere

792.7 Spectacol

050Publicatieperiodica Revista

Limbaj CZU

Limbaj natural (inteles semantic)

Concept

     3. Structura CZU

CZU împarte universul cunoasterii în zece clase codificate cu cifre arabe de la zero la noua.

Fiecare clasa este subdivizata la rândul ei în alte 10 subclase, care la rândul lor sunt de asemenea subdivizate în 10 subclase s.a.m.d.

Principiul de baza al subdiviziunii este cel ierarhic. Cu cât mai detaliat este subiectul cu atât mai lung este indicele de reprezentare.

                    

Clase CZU

0 Generalitati

1 Filosofie. Psihologie

2 Religie. Teologie

3 Ştiinţe sociale (Sociologie, Antropologie culturala,

Demografie, Politica, Economie, Drept, Administraţie, Asistenta

sociala, Educaţie, Timp liber)

4 (Vacanta în prezent)

5 Matematici si ştiinţe naturale

6 Ştiinţe aplicate (Medicina, Tehnologie, Agricultura,

Transporturi, Managementul afacerilor, Industrie)

7 Arte frumoase. Arte aplicate. Distracţii. Jocuri. Sport

8 Limba. Lingvistica. Literatura (si filologie)

9 Arheologie. Geografie. Biologie. Istorie

                  Exemplu – Subclase ale clasei 6

60 Probleme generale ale ştiinţelor aplicate

61 Ştiinţe medicale. Medicina

62 Inginerie. Tehnica în general

63 Agricultura

64 Economie casnica

65 Managementul si organizarea industriei

66 Tehnologie chimica

67/68 Industrii si meserii

69 Materiale de construcţii

Exemplu – Structura ierarhica

Fiecare cifra adăugata indica un concept subordonat.

Cifrele se grupează câte trei de la stânga la dreapta,

despărţindu-se prin punct.

Exemplul1 :

61 Ştiinţe medicale. Medicina

611 Anatomie. Anatomie umana si

comparata

611.3 Sistem digestiv

611.31 Cavitate bucala

611.311 Gura

Exemplul2 :

6 Ştiinţe aplicate. Medicina.

Tehnica

62 Inginerie

621 Construcţii de maşini

621.3 Electrotehnica

621.31 Maşini si aparate electrice

621.313 Maşini electrice

621.313.3 Maşini cu curent alternativ

Utilizarea indicilor CZU (simboluri autorizate) in descrierea  subiectelor

1.    simbolul “+” (aditia-plus)

622 + 669 Industria miniera si metalurgica

(44 + 480) Franta si Spania

2.    simbolul “/” (extensia consecutiva-pâna la)

611/612 Anatomie si fiziologie umana

(include toate subdiviziunile lui 612

până la ultima)

3.     simbolul “:” (relaţia simpla - nu precizează natura

si sensul relaţiei)

17 : 7 poate fi 7 : 17 Etica în relaţie cu Arta sau invers

            4.     simbolul “::” (dubla relatie-ordinea este ireversibila adică cel de-al doilea concept este subordonat primului) 77.044::355.4 Fotografii de război

            5.       simbolul “[]” (grupare) [622 + 669](485) Industria miniera si metalurgica

în Suedia 004 : [371.3 : 811.111] Calculatorul în predarea limbii engleze

            6.     simbolul “=“ (limba documentului al carui subiect e descris de CZU)

663.4(493)(075)=112.5 Industria berii în Belgia – manual – în limba germana

           7.      (0/09) (forma documentara a documentului) 54(038) Dictionar de chimie grupat la chimie (038)54 Dictionar de chimie grupat la dictionare

           8.       (1/9) (loc-pozitionare geografica)

(498) România

(493-11) Belgia de Est

           9.       semnul (=...) : (grupare etnica si nationalitate)

78(=411.16) Muzica evreiasca

          10.       semnul “” (timp, perioada)

821.111-1(73)”19” Poezie americana din sec. XX

          11.      -02 (caracteristici generale de proprietati)

-03 (caracteristici generale de materiale)

-05 (caracteristici generale de persoane si caracteristici personale)

4. Indexarea folosind limbaje analitice

Tipuri de limbaje analitice

• Limbajul liber utilizează termeni din limbajul natural, aceştia constituind liste de cuvinte-cheie

• Limbajul controlat este instrument de lucru al bibliotecarului constituit din termeni specifici de descriere a subiectului (listele de autoritate, tezaure de descriptori)

Listele de cuvinte-cheie sunt colecţii neordonate

Cuvinte-cheie

• cuvinte simple (uniterm)

• accepta orice forma gramaticala (substantiv, verb, adjectiv, singular, plural, masculin, feminin)

• accepta orice forma ortografica

Exemplu

Cuvinte-cheie: Metode de indexare.

Indexare precoordonata.

Indexare postcoordonata

Cotarea publicaţiilor

Cotarea publicaţiilor

         În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor », propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor » sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori: 000, respectiv 0 – Generalităţi: negru; 100, respectiv 1 – Filosofie: maro; 200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu; 300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu; 400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă; 500, respectiv 5 – Ştiinţe naturale: verde; 600, respectiv 6 – Ştiinţe aplicate : albastru, 700, respectiv 7 – Arta. Distracţii. Sport : roz; 800 -Literatură, respectiv 8 – Limbi. Lingvistică. Literatura : gri; 900, respectiv 9 – Istorie. Geografie: alb.

Cotarea publicaţiilor reprezintă operaţiunea prin care se fixează locul fiecărui document în cadrul colecţiei din care face parte. Cota cărţii reprezintă, deci, o formulă unică prin care o publicaţie poate fi identificată, regăsită şi utilizată.

Practica bibliotecară a impus două sisteme de cotare a publicaţiilor:

1. cotarea pe formate

2. cotarea sistematic-alfabetică

Cotarea pe formate presupune regăsirea publicaţiilor în depozit cu ajutorul cataloagelor (alfabetic şi sistematic) a căror organizare este absolut obligatorie.

În cazul cărţilor, în funcţie de înălţimea cărţii (la cotor) s-au stabilit 5 formate:

• Formatul I: până la 18 cm
• Formatul 2: de la 18 la 22 cm
• Formatul 3: de la 22 la 26 cm
• Formatul IV: de la 26 la 30 cm
• Formatul V: peste 30 cm

Pentru publicaţiile periodice s-au adoptat doar 4 formate:

• Formatul I: până la 27 cm
• Formatul II: de la 27 la 33 cm
• Formatul III: de la 33 la 50 cm
• Formatul IV: peste 50 cm

Pentru a diferenţia periodicele de publicaţiile monografice se poate utiliza o siglă, de exemplu „P ».

Cota reprezintă o combinaţie de cifre romane şi arabe .

Ex. Cota I 7053 reprezintă:

• o carte care aparţine formatului I

• a 7053-a carte în cadrul acestui format

Deci, cifra romană indică formatul, cifra arabă indică locul publicaţiei în cadrul fiecărui format.

Fiecare titlu nou primeşte o cotă nouă care nu se mai atribuie altui document. Toate exemplarele identice primesc aceeaşi cotă şi se aşeză împreună la raft. Aceeaşi cotă o primesc şi publicaţiile în mai multe volume, dar orice ediţie nouă primeşte o cotă distinctă.

Cotarea sistematic-alfabetică

Acest sistem de cotare este utilizat îndeosebi în bibliotecile mici şi mijlocii care au întregul fond la dispoziţia cititorilor, aşadar şi în centrele de documentare şi informare. Cotarea sistematic-alfabetică este utilizată şi în cadrul diferitelor colecţii dintr-o mare bibliotecă: periodice, carte pentru copii, colecţii pentru adulţi, carte veche, colecţii iconografice.

În cazul acestui sistem de cotare publicaţiile sunt grupate după conţinut, iar în cadrul aceluiaşi domeniu în ordine alfabetică.

Cota sistematic-alfabetică are formula unei fracţii în care la numărător avem indicele principal CZU, format din cel mult 3 cifre (excepţie făcând clasa 8), iar la numitor semnul de autor.

Ce este Clasificarea zecimală universală (CZU)?

Clasificarea zecimală universală este o schemă de clasificare sistematică bazată pe principiul divizării zecimale a ansamblului cunoştinţelor umane.

La baza acestui sistem stă un sistem de clasificare conceput şi publicat în 1886 de către americanul Melvile Dewey (1851-1931), bibliotecar la Colegiul din Amherst (SUA). În prima sa tabelă, „Clasificare şi index pe subiecte pentru catalogarea şi aranjarea cărţilor şi a pamfletelor unei biblioteci », indicii erau alcătuiţi din câte trei cifre, de la 000 la 999. Valoarea clasificării lui Dewey a ieşit în evidenţă şi utilizarea ei a căpătat o largă răspândire, mai întâi în SUA, apoi în Marea Britanie.

Schema concepută de bibliotecarul american reprezenta o detaşare radicală de practica aproape universală de aşezare a publicaţiilor pe criteriul alfabetic sau formal. În anul 1885, în urma unui acord cu Dewey, care publicase deja a 5-a sa ediţie a clasificării, Institutul Internaţional de Bibliografie a început, la iniţiativa a doi belgieni, Paul Otlet şi Henri La Fontaine, dezvoltarea tabelelor şi a publicat în 1907 prima ediţie internaţională completă, în limba franceză, a ceea ce se va numi mai târziu CZU. Ediţia din 1907 avea 33000 de subdiviziuni şi un index alfabetic cu 38000 de intrări. În timp au apărut alte noi ediţii, completate şi revizuite.

În România, CZU a început să fie folosită încă din 1908 la Biblioteca Academiei Române. CZU este folosită astăzi în toate reţelele de biblioteci şi constituie principalul sistem de aşezare a publicaţiilor în bibliotecile cu acces liber la raft.

Ce este „margareta-documentarelor« ?

În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor », propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor » sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori: 000, respectiv 0 – Generalităţi: negru; 100, respectiv 1 – Filosofie: maro; 200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu; 300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu; 400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă; 500, respectiv 5 – Ştiinţe naturale: verde; 600, respectiv 6 – Ştiinţe aplicate : albastru, 700, respectiv 7 – Arta. Distracţii. Sport : roz; 800 -Literatură, respectiv 8 – Limbi. Lingvistică. Literatura : gri; 900, respectiv 9 – Istorie. Geografie: alb.

Cum se stabileşte cota unui document?

Indicele principal se stabileşte după conţinutul cărţii, potrivit celor 10 clase sistematice. De aici şi denumirea de cotă sistematic-alfabetică.

Semnul de autor reprezintă un simbol literal şi numeric ce codifică numele autorului sau primul cuvânt din titlu, în cazul lucrărilor anonime sau colective. Aceste simboluri se găsesc în nişte tabele speciale numite TABELE DE AUTOR, iar operaţiunea de stabilire a lor, adică a numitorului fracţiei, se numeşte „cutterizare » sau „keterizare » (după numele bibliologului Charles Cutter, bibliolog american, colaborator al lui Dewey, părintele clasificării zecimale). Cutter a imaginat o schemă ingenioasă de grupare a literelor alfabetului în grupe şi subgrupe de prescurtări, astfel încât oricare nume sau titlu să poată fi regăsit în numai 99 de simboluri. Literele alfabetului sunt grupate două câte două, în 13 grupe mari. Fiecare grupă are 9 subgrupe, dispuse câte 3. Fiecare subgrupă are 9 tipuri de simboluri. Deci, fiecare grupă are 9 x 9 tipuri de simboluri, numerotate de la 11 la 99, fiecare simbol având 2 cifre. Semnul de autor indică ordinea de aşezare a unei publicaţii în raport cu alte publicaţii aparţinând aceleiaşi clase sistematice.

REGULI DE CUTTERIZARE

1) Numărătorul fracţiei, deci indicele CZU principal, va avea 2-3 cifre, excepţie făcând clasa 8. Nu trebuie confundat indicele CZU al cotei cu indicele CZU care codifică în detaliu conţinutul unei publicaţii şi care permite ordonarea fişelor de catalog în fişierele sistematice.

2) În cazul în care literele semnului de autor sunt „I » sau „O », ele se despart prin linioară de grupul de cifre care urmează pentru a nu se crea confuzii. În toate celelalte situaţii, litera iniţială nu se separă de cifrele care o urmează.

3) La stabilirea semnului de autor se urmăresc atent 1-2 diviziuni care succed sau preced grupul de litere căutat pentru a fi siguri de corectitudinea alegerii.

Ex.: pentru autorul japonez Haruki Murakami avem silaba „Mu » cu simbolul

„M 94″, dar există şi silaba „Mur » cu simbolul „M 96″; alegerea corectă va fi „M 96″.

4) Pentru silabele care nu figurează în tabel, semnul de autor se alege după silaba precedentă. Ex.: pentru poetul şi criticul literar Edwin Muir semnul de autor va fi M 94 deoarece silaba « Mui » nu figurează în tabel.

5) În cazul unor lucrări cu doi sau trei autori, semnul de autor va fi dat de numele primului autor.

6) Pentru lucrările cu mai mult de trei autori se va lua în considerare titlul lucrării şi se va stabili semnul de autor conform acestuia.

7) Pentru autorii antici latini, cota se stabileşte conform vedetei acceptate în lucrările de referinţă, fie la nomen (Ex.: O-95 pentru Publius Ovidius Naso) , fie la cognomen (Ex.: C 49 pentru Marcus Tullius Cicero).

Numele de familie compuse reprezintă o situaţie specială. Ele provin, de regulă, din combinarea numelui de familie patern cu cel matern sau al soţului cu al soţiei. Regulile de combinare diferă de la un popor la altul. Astfel, la spanioli numele compuse au structura numele tatălui + numele mamei; la portughezi: numele mamei + numele tatălui. Cota se va stabili potrivit elementului prin care persoana este mai cunoscută. Dacă numele sunt legate cu linioară, cota va corespunde primului element (Ex.Antoine de Saint-Exupéry: S 15). Dacă numele nu sunt legate cu linioară, intrarea se va face la primul element (Ex. Miguel de Cervantes Saavedra: C 36), exceptând numele portugheze .

9) Pentru numele compuse ale femeilor căsătorite, cota se stabileşte la primul element pentru numele cehe, franceze, italiene, româneşti, spaniole, ungureşti. (Ex.: Hortensia Papadat-Bengescu: P 28). În celelalte cazuri, cota se stabileşte după numele soţului.

10) Dacă numele de familie pare a fi compus, dar nu este sigur, el se consideră compus, exceptând numele englezeşti şi scandinave pentru care cota se stabileşte potrivit ultimului element (ex. Thomas Stearns Eliot: E 41).

11) Numele compuse cu prefixe reprezintă o altă situaţie particulară. Se va ţine cont, dacă numele nu este găsit într-o lucrare de referinţă, de următoarele reguli naţionale:

• scriitorii cehi şi slovaci: prefixul „z » este plasat la sfârşitul vedetei: Zerotina, Karel z : Z 54;
• scriitorii englezi: prefixul face parte din nume: De Quincey, Thomas: D 26;
• scriitorii francezi: prefixul nu face parte din nume dacă este o prepoziţie: Balzac, Honoré de: B 25; prefixul face parte din nume dacă este un articol sau forma contractată a unui articol şi a unei prepoziţii: La Fontaine, Jean : L 14;
• scriitorii germani: prefixul face parte din nume dacă este un articol sau contragerea unui articol şi a unei prepoziţii: Zur Linde, Otto: Z 95, Vom Ende, Erich: V87; în celelalte situaţii prefixul nu face parte din nume: Goethe, J.Wolfang von: G64;
• scriitorii italieni: pentru autorii moderni, prefixul face parte din nume: De Amicis, Edmondo: D 96; pentru autorii anteriori sec. al XIX-lea, se vor consulta lucrările de referinţă; pentru numele din Evul Mediu şi din epoca modernă prefixele „de« , „de’ « , „degli« , „dei« , „de li » nu fac parte din nume: Medici, Lorenzo de: M 54;
• scriitorii olandezi: prefixul nu face parte din nume, exceptând prefixul „ver« : Vondel, Joost van den: V 88, Ver Boven, Daisz: V 46;
• scriitorii portughezi: prefixul nu face parte din nume: Santos, Federico Adolfo dos: S 21;
• scriitorii spanioli: dacă prefixul este un articol, el face parte din nume, în toate celelalte situaţii nu: Las Heras, Francisco de: L 23; Rueda, Lope de: R 89;
• scriitorii scandinavi: prefixul nu face parte din nume dacă este un prefix de origine scandinavă sau germană: Linne, Roger von: L 63; în celelalte situaţii, prefixul face parte din nume;
• în cazul ALTOR PREFIXE, dacă prefixul nu este un articol, o prepoziţie sau o combinaţie a acestora, intrarea se face la prefix: A‘Becket, O’Brian, McDonald; pentru ultima vedetă, semnul de autor se stabileşte potrivit silabei „Mac », adică M 11;

12) În cazul unei lucrări cu vedeta TITLU, se vor avea în vedere următoarele reguli:

• dacă titlul începe cu un număr, semnul de autor se stabileşte după pronunţia lui în limba respectivă: „100 de ani de pace« : O-86, conform pronunţiei „o sută« ; „15 histoires macabres« : Q 69, conform pronunţiei „quinze« 
• dacă titlul începe cu un cuvânt monosilabic: a, al, ai, ale, cu, de, în etc, se face o legătură convenţională între primul şi al doilea cuvînt din titlu: „Pe urmele vechilor civilizaţii« : P 61, conform secvenţei „Peur« 
• dacă titlul începe cu articolele nehotărâte un, o (rom) sau cu articolele un, une, des, le, la, les (fr.), il, lo, la, gli, le (it.), el, la, los (sp.), the, a (eng.), der, die, das (ger.), a, az (magh.), aceste elemente nu se iau în considerare atunci când ele precedă un substantiv sau un adjectiv, semnul de autor stabilindu-se după următorul cuvânt: „Une femme malheureuse »: F 35.

13) Operele aceluiaşi autor, care au primit acelaşi indice CZU, se pot diferenţia adăugându-se la semnul de autor iniţiala titlului (scrisă cu minusculă): Eminescu, M. Sărmanul Dionis: E 48 s; Eminescu, M. Poezii: E 48 p

14) În cazul unei lucrări în mai multe volume, se poate indica, sub semnul de autor, în cifre arabe, numărul volumului.

15) În cazul biografiilor, semnul de autor se fixează după numele persoanei biografiate, pentru a putea grupa la un loc biografiile aceleiaşi persoane realizate de autori diferiţi. După semnul de autor se adaugă, în acest caz, iniţiala (cu majusculă) a autorului biografiei: Handoca, Mircea. Opera lui Mircea Eliade: E 38 H.

16) Pentru a diferenţia semnele de autor în cazul autorilor omonimi, se adaugă la semnul de autor iniţiala (sau un grup de litere relevant) prenumelui fiecărui autor în parte:

• Călinescu, George: C 14 G
• Călinescu, Mihai: C 14 M
• Petrescu, Camil: P 57 Ca
• Petrescu, Cezar: P 57 Ce

17) În cazul lucrărilor în limbi străine, la stabilirea semnului de autor se ţine cont de forma acceptată în catalogare, indiferent de diferitele ortografii ale aceluiaşi nume, în diferite limbi:

• Csehov (maghiară
• Tscechov (franceză)
• Chekhov (engleză)
• Cehov (română): C 34, conform silabei „Ceh 34« 

În CDI, semnul de autor se stabileşte potrivit sistemului francez de cotare, mai accesibil elevilor. Pentru lucrările care au 1-3 autori, semnul de autor este reprezentat de primele trei litere, scrise cu majusculă, ale numelui primului autor (ex. Panţa, Iustin. Obiecte mişcate: PAN). Pentru lucrările care se descriu la titlu (lucrări cu mai mult de trei autori, lucrări anonime) semnul de autor este reprezentat de primele trei litere ale titlului (ex. Dicţionar de artă: DIC). Toate regulile de stabilire a vedetei AUTOR sau a vedetei TITLU, menţionate mai sus, sunt valabile şi în cazul sistemului francez de stabilire a semnului de autor.

După stabilirea cotei, aceasta se trece pe carte (pe pagina de titlu, pe copertă, pe cotor, conform tradiţiei bibliotecii/centrului de documentare şi informare) şi pe fişele de catalog (în colţul din stânga, sus).