Cotarea publicaţiilor

Cotarea publicaţiilor

         În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor », propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor » sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori: 000, respectiv 0 – Generalităţi: negru; 100, respectiv 1 – Filosofie: maro; 200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu; 300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu; 400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă; 500, respectiv 5 – Ştiinţe naturale: verde; 600, respectiv 6 – Ştiinţe aplicate : albastru, 700, respectiv 7 – Arta. Distracţii. Sport : roz; 800 -Literatură, respectiv 8 – Limbi. Lingvistică. Literatura : gri; 900, respectiv 9 – Istorie. Geografie: alb.

Cotarea publicaţiilor reprezintă operaţiunea prin care se fixează locul fiecărui document în cadrul colecţiei din care face parte. Cota cărţii reprezintă, deci, o formulă unică prin care o publicaţie poate fi identificată, regăsită şi utilizată.

Practica bibliotecară a impus două sisteme de cotare a publicaţiilor:

1. cotarea pe formate

2. cotarea sistematic-alfabetică

Cotarea pe formate presupune regăsirea publicaţiilor în depozit cu ajutorul cataloagelor (alfabetic şi sistematic) a căror organizare este absolut obligatorie.

În cazul cărţilor, în funcţie de înălţimea cărţii (la cotor) s-au stabilit 5 formate:

• Formatul I: până la 18 cm
• Formatul 2: de la 18 la 22 cm
• Formatul 3: de la 22 la 26 cm
• Formatul IV: de la 26 la 30 cm
• Formatul V: peste 30 cm

Pentru publicaţiile periodice s-au adoptat doar 4 formate:

• Formatul I: până la 27 cm
• Formatul II: de la 27 la 33 cm
• Formatul III: de la 33 la 50 cm
• Formatul IV: peste 50 cm

Pentru a diferenţia periodicele de publicaţiile monografice se poate utiliza o siglă, de exemplu „P ».

Cota reprezintă o combinaţie de cifre romane şi arabe .

Ex. Cota I 7053 reprezintă:

• o carte care aparţine formatului I

• a 7053-a carte în cadrul acestui format

Deci, cifra romană indică formatul, cifra arabă indică locul publicaţiei în cadrul fiecărui format.

Fiecare titlu nou primeşte o cotă nouă care nu se mai atribuie altui document. Toate exemplarele identice primesc aceeaşi cotă şi se aşeză împreună la raft. Aceeaşi cotă o primesc şi publicaţiile în mai multe volume, dar orice ediţie nouă primeşte o cotă distinctă.

Cotarea sistematic-alfabetică

Acest sistem de cotare este utilizat îndeosebi în bibliotecile mici şi mijlocii care au întregul fond la dispoziţia cititorilor, aşadar şi în centrele de documentare şi informare. Cotarea sistematic-alfabetică este utilizată şi în cadrul diferitelor colecţii dintr-o mare bibliotecă: periodice, carte pentru copii, colecţii pentru adulţi, carte veche, colecţii iconografice.

În cazul acestui sistem de cotare publicaţiile sunt grupate după conţinut, iar în cadrul aceluiaşi domeniu în ordine alfabetică.

Cota sistematic-alfabetică are formula unei fracţii în care la numărător avem indicele principal CZU, format din cel mult 3 cifre (excepţie făcând clasa 8), iar la numitor semnul de autor.

Ce este Clasificarea zecimală universală (CZU)?

Clasificarea zecimală universală este o schemă de clasificare sistematică bazată pe principiul divizării zecimale a ansamblului cunoştinţelor umane.

La baza acestui sistem stă un sistem de clasificare conceput şi publicat în 1886 de către americanul Melvile Dewey (1851-1931), bibliotecar la Colegiul din Amherst (SUA). În prima sa tabelă, „Clasificare şi index pe subiecte pentru catalogarea şi aranjarea cărţilor şi a pamfletelor unei biblioteci », indicii erau alcătuiţi din câte trei cifre, de la 000 la 999. Valoarea clasificării lui Dewey a ieşit în evidenţă şi utilizarea ei a căpătat o largă răspândire, mai întâi în SUA, apoi în Marea Britanie.

Schema concepută de bibliotecarul american reprezenta o detaşare radicală de practica aproape universală de aşezare a publicaţiilor pe criteriul alfabetic sau formal. În anul 1885, în urma unui acord cu Dewey, care publicase deja a 5-a sa ediţie a clasificării, Institutul Internaţional de Bibliografie a început, la iniţiativa a doi belgieni, Paul Otlet şi Henri La Fontaine, dezvoltarea tabelelor şi a publicat în 1907 prima ediţie internaţională completă, în limba franceză, a ceea ce se va numi mai târziu CZU. Ediţia din 1907 avea 33000 de subdiviziuni şi un index alfabetic cu 38000 de intrări. În timp au apărut alte noi ediţii, completate şi revizuite.

În România, CZU a început să fie folosită încă din 1908 la Biblioteca Academiei Române. CZU este folosită astăzi în toate reţelele de biblioteci şi constituie principalul sistem de aşezare a publicaţiilor în bibliotecile cu acces liber la raft.

Ce este „margareta-documentarelor« ?

În CDI, cele zece clase principale ale Clasificării Dewey, respectiv Clasificării Zecimale Universale, pot fi stabilite cu ajutorul „margaretei documentarelor », propusă în 1983 de către CRDP din Grenoble (Franţa); culorile celor 10 petale ale „margaretei documentarelor » sunt cele utilizate astăzi în centrele de documentare şi informare franceze; acest sistem permite elevilor să repereze domeniile corespunzătoare celor 10 clase principale nu doar cu ajutorul unei cifre, ci şi cu ajutorul unei culori: 000, respectiv 0 – Generalităţi: negru; 100, respectiv 1 – Filosofie: maro; 200, respectiv 2- Religie. Mitologie: roşu; 300, respectiv 3- Ştiinţe sociale : portocaliu; 400- Limba. Lingvistica : galben ; pentru Centrele de Documentare şi Informare care utilizează CZU, clasa 4 este liberă; 500, respectiv 5 – Ştiinţe naturale: verde; 600, respectiv 6 – Ştiinţe aplicate : albastru, 700, respectiv 7 – Arta. Distracţii. Sport : roz; 800 -Literatură, respectiv 8 – Limbi. Lingvistică. Literatura : gri; 900, respectiv 9 – Istorie. Geografie: alb.

Cum se stabileşte cota unui document?

Indicele principal se stabileşte după conţinutul cărţii, potrivit celor 10 clase sistematice. De aici şi denumirea de cotă sistematic-alfabetică.

Semnul de autor reprezintă un simbol literal şi numeric ce codifică numele autorului sau primul cuvânt din titlu, în cazul lucrărilor anonime sau colective. Aceste simboluri se găsesc în nişte tabele speciale numite TABELE DE AUTOR, iar operaţiunea de stabilire a lor, adică a numitorului fracţiei, se numeşte „cutterizare » sau „keterizare » (după numele bibliologului Charles Cutter, bibliolog american, colaborator al lui Dewey, părintele clasificării zecimale). Cutter a imaginat o schemă ingenioasă de grupare a literelor alfabetului în grupe şi subgrupe de prescurtări, astfel încât oricare nume sau titlu să poată fi regăsit în numai 99 de simboluri. Literele alfabetului sunt grupate două câte două, în 13 grupe mari. Fiecare grupă are 9 subgrupe, dispuse câte 3. Fiecare subgrupă are 9 tipuri de simboluri. Deci, fiecare grupă are 9 x 9 tipuri de simboluri, numerotate de la 11 la 99, fiecare simbol având 2 cifre. Semnul de autor indică ordinea de aşezare a unei publicaţii în raport cu alte publicaţii aparţinând aceleiaşi clase sistematice.

REGULI DE CUTTERIZARE

1) Numărătorul fracţiei, deci indicele CZU principal, va avea 2-3 cifre, excepţie făcând clasa 8. Nu trebuie confundat indicele CZU al cotei cu indicele CZU care codifică în detaliu conţinutul unei publicaţii şi care permite ordonarea fişelor de catalog în fişierele sistematice.

2) În cazul în care literele semnului de autor sunt „I » sau „O », ele se despart prin linioară de grupul de cifre care urmează pentru a nu se crea confuzii. În toate celelalte situaţii, litera iniţială nu se separă de cifrele care o urmează.

3) La stabilirea semnului de autor se urmăresc atent 1-2 diviziuni care succed sau preced grupul de litere căutat pentru a fi siguri de corectitudinea alegerii.

Ex.: pentru autorul japonez Haruki Murakami avem silaba „Mu » cu simbolul

„M 94″, dar există şi silaba „Mur » cu simbolul „M 96″; alegerea corectă va fi „M 96″.

4) Pentru silabele care nu figurează în tabel, semnul de autor se alege după silaba precedentă. Ex.: pentru poetul şi criticul literar Edwin Muir semnul de autor va fi M 94 deoarece silaba « Mui » nu figurează în tabel.

5) În cazul unor lucrări cu doi sau trei autori, semnul de autor va fi dat de numele primului autor.

6) Pentru lucrările cu mai mult de trei autori se va lua în considerare titlul lucrării şi se va stabili semnul de autor conform acestuia.

7) Pentru autorii antici latini, cota se stabileşte conform vedetei acceptate în lucrările de referinţă, fie la nomen (Ex.: O-95 pentru Publius Ovidius Naso) , fie la cognomen (Ex.: C 49 pentru Marcus Tullius Cicero).

Numele de familie compuse reprezintă o situaţie specială. Ele provin, de regulă, din combinarea numelui de familie patern cu cel matern sau al soţului cu al soţiei. Regulile de combinare diferă de la un popor la altul. Astfel, la spanioli numele compuse au structura numele tatălui + numele mamei; la portughezi: numele mamei + numele tatălui. Cota se va stabili potrivit elementului prin care persoana este mai cunoscută. Dacă numele sunt legate cu linioară, cota va corespunde primului element (Ex.Antoine de Saint-Exupéry: S 15). Dacă numele nu sunt legate cu linioară, intrarea se va face la primul element (Ex. Miguel de Cervantes Saavedra: C 36), exceptând numele portugheze .

9) Pentru numele compuse ale femeilor căsătorite, cota se stabileşte la primul element pentru numele cehe, franceze, italiene, româneşti, spaniole, ungureşti. (Ex.: Hortensia Papadat-Bengescu: P 28). În celelalte cazuri, cota se stabileşte după numele soţului.

10) Dacă numele de familie pare a fi compus, dar nu este sigur, el se consideră compus, exceptând numele englezeşti şi scandinave pentru care cota se stabileşte potrivit ultimului element (ex. Thomas Stearns Eliot: E 41).

11) Numele compuse cu prefixe reprezintă o altă situaţie particulară. Se va ţine cont, dacă numele nu este găsit într-o lucrare de referinţă, de următoarele reguli naţionale:

• scriitorii cehi şi slovaci: prefixul „z » este plasat la sfârşitul vedetei: Zerotina, Karel z : Z 54;
• scriitorii englezi: prefixul face parte din nume: De Quincey, Thomas: D 26;
• scriitorii francezi: prefixul nu face parte din nume dacă este o prepoziţie: Balzac, Honoré de: B 25; prefixul face parte din nume dacă este un articol sau forma contractată a unui articol şi a unei prepoziţii: La Fontaine, Jean : L 14;
• scriitorii germani: prefixul face parte din nume dacă este un articol sau contragerea unui articol şi a unei prepoziţii: Zur Linde, Otto: Z 95, Vom Ende, Erich: V87; în celelalte situaţii prefixul nu face parte din nume: Goethe, J.Wolfang von: G64;
• scriitorii italieni: pentru autorii moderni, prefixul face parte din nume: De Amicis, Edmondo: D 96; pentru autorii anteriori sec. al XIX-lea, se vor consulta lucrările de referinţă; pentru numele din Evul Mediu şi din epoca modernă prefixele „de« , „de’ « , „degli« , „dei« , „de li » nu fac parte din nume: Medici, Lorenzo de: M 54;
• scriitorii olandezi: prefixul nu face parte din nume, exceptând prefixul „ver« : Vondel, Joost van den: V 88, Ver Boven, Daisz: V 46;
• scriitorii portughezi: prefixul nu face parte din nume: Santos, Federico Adolfo dos: S 21;
• scriitorii spanioli: dacă prefixul este un articol, el face parte din nume, în toate celelalte situaţii nu: Las Heras, Francisco de: L 23; Rueda, Lope de: R 89;
• scriitorii scandinavi: prefixul nu face parte din nume dacă este un prefix de origine scandinavă sau germană: Linne, Roger von: L 63; în celelalte situaţii, prefixul face parte din nume;
• în cazul ALTOR PREFIXE, dacă prefixul nu este un articol, o prepoziţie sau o combinaţie a acestora, intrarea se face la prefix: A‘Becket, O’Brian, McDonald; pentru ultima vedetă, semnul de autor se stabileşte potrivit silabei „Mac », adică M 11;

12) În cazul unei lucrări cu vedeta TITLU, se vor avea în vedere următoarele reguli:

• dacă titlul începe cu un număr, semnul de autor se stabileşte după pronunţia lui în limba respectivă: „100 de ani de pace« : O-86, conform pronunţiei „o sută« ; „15 histoires macabres« : Q 69, conform pronunţiei „quinze« 
• dacă titlul începe cu un cuvânt monosilabic: a, al, ai, ale, cu, de, în etc, se face o legătură convenţională între primul şi al doilea cuvînt din titlu: „Pe urmele vechilor civilizaţii« : P 61, conform secvenţei „Peur« 
• dacă titlul începe cu articolele nehotărâte un, o (rom) sau cu articolele un, une, des, le, la, les (fr.), il, lo, la, gli, le (it.), el, la, los (sp.), the, a (eng.), der, die, das (ger.), a, az (magh.), aceste elemente nu se iau în considerare atunci când ele precedă un substantiv sau un adjectiv, semnul de autor stabilindu-se după următorul cuvânt: „Une femme malheureuse »: F 35.

13) Operele aceluiaşi autor, care au primit acelaşi indice CZU, se pot diferenţia adăugându-se la semnul de autor iniţiala titlului (scrisă cu minusculă): Eminescu, M. Sărmanul Dionis: E 48 s; Eminescu, M. Poezii: E 48 p

14) În cazul unei lucrări în mai multe volume, se poate indica, sub semnul de autor, în cifre arabe, numărul volumului.

15) În cazul biografiilor, semnul de autor se fixează după numele persoanei biografiate, pentru a putea grupa la un loc biografiile aceleiaşi persoane realizate de autori diferiţi. După semnul de autor se adaugă, în acest caz, iniţiala (cu majusculă) a autorului biografiei: Handoca, Mircea. Opera lui Mircea Eliade: E 38 H.

16) Pentru a diferenţia semnele de autor în cazul autorilor omonimi, se adaugă la semnul de autor iniţiala (sau un grup de litere relevant) prenumelui fiecărui autor în parte:

• Călinescu, George: C 14 G
• Călinescu, Mihai: C 14 M
• Petrescu, Camil: P 57 Ca
• Petrescu, Cezar: P 57 Ce

17) În cazul lucrărilor în limbi străine, la stabilirea semnului de autor se ţine cont de forma acceptată în catalogare, indiferent de diferitele ortografii ale aceluiaşi nume, în diferite limbi:

• Csehov (maghiară
• Tscechov (franceză)
• Chekhov (engleză)
• Cehov (română): C 34, conform silabei „Ceh 34« 

În CDI, semnul de autor se stabileşte potrivit sistemului francez de cotare, mai accesibil elevilor. Pentru lucrările care au 1-3 autori, semnul de autor este reprezentat de primele trei litere, scrise cu majusculă, ale numelui primului autor (ex. Panţa, Iustin. Obiecte mişcate: PAN). Pentru lucrările care se descriu la titlu (lucrări cu mai mult de trei autori, lucrări anonime) semnul de autor este reprezentat de primele trei litere ale titlului (ex. Dicţionar de artă: DIC). Toate regulile de stabilire a vedetei AUTOR sau a vedetei TITLU, menţionate mai sus, sunt valabile şi în cazul sistemului francez de stabilire a semnului de autor.

După stabilirea cotei, aceasta se trece pe carte (pe pagina de titlu, pe copertă, pe cotor, conform tradiţiei bibliotecii/centrului de documentare şi informare) şi pe fişele de catalog (în colţul din stânga, sus).